|
Fragmente
CÂTEVA DEFINITII
Numirea Pisicilor e anevoioasa,
Nu i un moft, sa te joci cu ea precum vrei;
Va spun, chiar de par ca-s plecat de acasa,
Ca mâtei se dau nu un nume, ci trei.
T.S. Eliot – The Naming of Cats.
Bill Jay: Alex Surgenor, primul meu redactor
sef, un fost jurnalist de stiri destul de incomod, avea
o vorba obsesiva pe care nu ezita sa le o arunce tinerilor
carora li se nazarea sa i propuna cine stie ce nou subiect:
„Daca vrei sa mi spui povesti, defineste ti, mai
întâi, termenii!“ Avea dreptate. Sa
începem, prin urmare, aceasta poveste cu o tentativa
de numire a pisicii... Ce nume îti dai?
David Hurn: Acela de fotograf, fireste.
Am ales drept unealta pentru a întelege viata
si a le comunica altora rezultatul cautarilor mele aparatul
de fotografiat. Înteleg, totusi, ce vrei sa spui.
Termenul „fotograf“ acopera un spectru atât
de larg încât nu e îndeajuns de definitoriu
si, ca atare, util pentru a deveni un concept practic.
Despre ce fotograf vorbim la urma urmei?
Majoritatea celor care îti cunosc
imaginile vor presupune, îmi închipui, ca
ele se înscriu în traditia fotojurnalismului,
câta vreme sunt realizate în situatii de
viata nemijlocite prin intermediul unei abordari directe
sau fara artificii.
Termenul „fotojurnalism“ implica,
pe de alta parte, faptul ca subiectul imaginii e, nu
mai putin, unul de presa, respectiv ca e însotit
de cuvinte si circula pe diverse canale media, îndeobste
cu intentia de a îndrepta un rau social. Din acest
punct de vedere, nu ma pot numi fotojurnalist. Nu mai
tratez de mult evenimente curente, nu sunt nevoit sa
ma supun rigorilor jurnalismului propriu zis, nu ma
intereseaza consemnarea seaca a problemelor sociale,
iar pozitivele mele sunt cel mai adesea menite nu atât
publicarii, cât salilor de expozitie.
Se stie, însa, ca, în mare
parte, lucrarile tale sunt reproduse în periodice,
unde beneficiaza de o considerabila deschidere catre
public. Dat fiind acest context, asadar, ele functioneaza
pe undeva ca un soi de echivalent vizual al textului
scris si pot fi incluse în categoria jurnalismului
fotografic.
Chiar si în aceste conditii, as avea
pe mai departe obiectii în a fi etichetat drept
fotojurnalist, si asta din pricina conotatiilor nefericite
pe care, asemeni celui de „politician“,
spre exemplu, le a capatat acest termen! Care ar fi,
la o adica, profesiile cele mai nobile, în masura
sa atraga doar altruisti cu idealuri dintre cele mai
înalte? Politica si jurnalismul. Politicianul,
se presupune, ar trebui sa si ignore gândurile
de marire pentru a se pune mai bine în slujba
tarii; iar jurnalistul, la rândul lui, ar trebui
sa fie, în efortul de a elibera lumea de ipocrizie,
coruptie si minciuna, un simbol al însesi ideii
de integritate. Ce poate fi mai respectabil? În
realitate, ambele meserii au fost târâte
în noroi. Jurnalismul, astazi, sugereaza invariabil
tabloidizarea, informatia rastalmacita, stirea pervertita
la divertismentul de proasta calitate. Nu, nu vreau
sa fiu asociat cu aceasta ocupatie de prost gust.
Mai exact, fotojurnalistul inspira mult
prea adesea agresivitatea piciorului în prag,
a aparatului bagat în fata, în lipsa unei
bune cunoasteri a subiectului ori a vreunei preocupari
fata de acesta, fara a pune problema modului în
care imaginea respectiva va fi folosita si în
ciuda oricaror posibile consideratii de ordin etic sau
estetic. Nu i asat?
Mai sunt si exceptii. Cele mai bune lucrari
în domeniu, ale unor, sa zicem, Don McCullin,
Abbas, Ian Berry sau James Nachtwey, se sustrag acestui
profil. Acesti creatori, ca multi altii asemenea lor,
de altfel, si au facut o profesiune de credinta din
a si întelege subiectele, carora le acorda, deopotriva,
o atentie aparte – o atentie cu care îsi
trateaza în egala masura propriile imagini. Faima
lor e pe deplin justificata câta vreme valoarea
acestor imagini în raport cu subiectul nu doar
le recomanda spre a fi publicate, dar le si situeaza
pe un alt plan decât acela al simplei consemnari.
Unele pot fi scoase, bunaoara, din contextul lor initial
si prezentate, eventual, într o galerie ca opere
de durabila forta afectiva si estetica. Însa tocmai
pentru ca sunt exceptii, ele nu fac decât sa confirme,
evident, regula „fotojurnalismului“ cu conotatii
îndoielnice.
Lucrurile cu acest termen se mai complica,
apoi, si prin faptul ca fotografii respectivi, oricât
de valorosi, sunt deseori prezenti în galerii
cu lucrari nu dintre cele mai bune sau mai cunoscute,
ceea ce ar parea sa confirme ca avem de a face cu o
sfera oarecum mai putin artistica.
Nu e mai putin adevarat. Îndata ce
un fotograf ajunge la un oarecare grad de notorietate,
industria de arta se apuca sa i scotoceasca numaidecât
prin debara dupa cine stie ce maruntis vandabil cu iz
de anticariat. Orice fotograf produce, la urma urmei,
si maruntisuri. Nu acelasi lucru, sau, cel putin, nu
în aceeasi masura, se întâmpla în
pictura ori sculptura.
Aceasta observatie îmi aduce aminte
de ceea ce le povestea Henri Cartier Bresson unor tineri
fotografi în legatura cu diferenta între
fotojurnalism si asa numita fotografie de arta. Le spunea
ca desi avea un stil de lucru identic cu cel al unui
artist precum Harry Callahan – entuziasm fata
de subiect, o planificare atenta, rafinarea situatiei
prin nenumarate imagini etc. – marea diferenta
între ei doi era aceea ca el îsi îngaduia
sa publice si lucrari de mâna a doua, dintre cele
nu neaparat perfecte, pe când Callahan era nevoit
sa selecteze doar una si buna pentru simezele unei galerii.
Sunt de acord. Metoda oricarui fotograf,
fie ca rezultatul muncii lui sfârseste în
paginile vreunei publicatii sau într o galerie,
este aceeasi. Când spui „de mâna a
doua“, s ar cuveni sa fim, totusi, putin precauti.
Sintagma le ar putea lasa fotografilor falsa impresie
cum ca e vorba despre imagini ratate, ceea ce e fals.
Ele reprezinta, mai curând, verigile dintre realizarile
cu adevarat importante si sunt esentiale în alcatuirea
oricarui ciclu de fotografii publicate. Sa luam, de
exemplu, angajamentele jurnalistice ale lui Walker Evans
pentru revista Fortune sau pe buna dreptate celebrele
eseuri ale lui W. Eugene Smith pentru Life. Imaginile
de calitate intra permanent în contrast cu cele
nu tocmai reusite, alternanta cu totul necesara în
ce priveste respiratia si ritmul punerii în pagina.
În asemenea contexte, fotografiile cu adevarat
frumoase nu si diminueaza valoarea doar pentru ca sunt
dispuse în vecinatatea celor „de mâna
a doua“. Problema apare atunci când galeriile
le promoveaza pe acestea din urma în afara contextului,
ca pe niste capodopere ale fotografului în cauza.
Ca tot veni vorba, daca termenul „fotojurnalist“
ar fi într adevar folosit în acceptiunea
lui Cartier Bresson, adica aceea de elaborare a unui
jurnal fotografic, atunci ar fi unul cum nu se poate
mai nimerit si as fi bucuros sa l adopt eu însumi.
Lucrurile nu stau, însa, asa.
În conditiile în care, iata,
acest „fotojurnalist“ ne creeaza atâtea
probleme, prevad deja cel putin tot atâtea complicatii
cu notiunea de „fotograf documentarist“.
Întocmai. Faptul e valabil mai cu
seama astazi, când un document presupune marturii
nepartinitoare, libere de prejudecati, obiective, faptice.
Or, fotografia nu poate, fireste, nici pe departe corespunde
unei asemenea definitii – sau, cel putin, nu în
ce ma priveste.
Ma întreb cum s a ajuns aici... la
faptul ca fotografiile documentare sunt asociate obiectivitatii?
Conceptul are o istorie ciudata în evolutia mijlocului
de expresie, dupa cum stii. În secolul al XIX
lea, fotograful documentarist nu exista, desi se presupune
ca producea, printre altele, cópii ale unor manuscrise,
planuri ori imitatii fidele ale altor asemenea documente
neutre. Abia prin anii ’30 urma John Grierson
sa introduca termenul de „film documentar“
– al carui înteles, însa, era indisolubil
legat de un punct de vedere subiectiv, întemeiat
pe anumite convingeri: propaganda. Ceea ce e explicabil,
câta vreme însusi cuvântul „documentar“
îsi are radacina în latinescul „docere“
[a învata (pe cineva)]. Curios e ca odata ce a
fost transferat în domeniul fotografiei, a ajuns
sa însemne contrariul: marturie obiectiva.
Cert ramâne ca titulatura de documentarist,
fie ca mi o dau altii sau îmi spun eu însumi
asa, ar presupune, din perspectiva majoritatii contemporanilor,
ca imaginile mele se revendica în principiu de
la un oarecare adevar obiectiv – ceea ce nu se
întâmpla. Si chiar daca as sti cu exactitate
ce vreau sa spun, as avea mereu senzatia bizara ca,
ori de câte ori vorbesc cu cineva, interlocutorul
meu se gândeste sau se refera la cu totul altceva.
Asa încât, precum vezi, nu ma prea ajuta.
Înteleg, deci, ca nu te consideri
un documentarist potrivit acceptiunii precumpanitoare.
Care ar fi, prin urmare, relatia între modul tau
de a observa realitatea si spinoasa problema a „adevarului“?
Ambigua, în cel mai bun caz. Daca
adevarul implica exactitate faptica si obiectivitate,
atunci legatura e ca si inexistenta. Singurul aspect
cu adevarat corespondent realitatii imediate în
fotografie e acela ca ea reda, la un moment dat, înfatisarea
unui anume lucru – pe fondul unor împrejurari
specifice. Ceea ce nu are, însa, mai nimic de
a face cu adevarul din substratul evenimentului ori
situatiei respective. Obiectivitatea, pe de alta parte,
nu exista. Daca e sa ma refer la actul meu fotografic,
ma raportez întotdeauna la doua repere fundamentale:
unde ma aflu si când declansez. Ambele tin de
o optiune subiectiva, asa încât produsul,
fotografia în sine, nu poate fi decât, la
rândul ei, subiectiva.
Concesia pe care o fac obiectivitatii se reduce la încercarea
de a ma dovedi onest în raport cu imaginea. E
doar o încercare.
Ce vrei sa spui prin „onest“?
Nu am o definitie, dar nici nu tin neaparat
sa gasesc una, de vreme ce opusul unei asemenea atitudini
îmi e cât se poate de limpede. Cu alte cuvinte,
ori de câte ori fac o fotografie, ceva îmi
spune daca sunt nesincer cu subiectul, daca refuz sa
mi ascult instinctele sau sentimentele. Nu e nicidecum
acelasi lucru cu a fi conform realitatii faptice. Pot
descoperi mai târziu, spre exemplu, ca reflexul
meu initial fusese cu totul nechibzuit. Se mai întâmpla.
Ceea ce nu înseamna ca sunt mai putin onest sau
autentic la momentul cu pricina. Încerc, pur si
simplu, sa dau ce am mai bun. Nu pretind niciodata ca
fotografiile mele dezvaluie un adevar definitiv. Pretind,
în schimb, ca asta am vazut si am simtit în
legatura cu subiectul atunci când le am facut.
E, de altfel, singurul lucru pe care îl poate
pretinde, la urma urmei, un fotograf. Nu stiu ca vreunul
dintre marile nume în fotografie sa gândeasca
altfel.
|