Inot Sincron - Un dialog despre Fotografie. Fluid, personal si fara imagini.
 
Voicu Bojan
 
 
 
Prima pagina
Povestea cartii
Descarca fragmente din carte
Comanda
Comanda

 

 

Fragmente

CUM SA FII ARTIST FOTOGRAF SAU CAM ASA CEVA
si motivul pentru care celebritatea nu are nici o legatura cu asta

În mod inexplicabil, unii oameni vor sa fie celebri, în timp ce altii spera sa fie rapiti de extraterestri si sa se faca experimente pe ei. Ambele categorii au sanse egale de reusita. Dar cei care aiureaza cu adevarat sunt cei care vor sa fie celebri ca artisti fotografi. Acesti nefericiti sunt catalogati, profesional vorbind, ca suferind de tulburarea personalitatii narcisiste I. Si nu inventez.
Potrivit monumentalului volum intitulat Manualul diagnostic si statistic al bolilor mentale, publicat de Asociatia Americana de Psihiatrie, boala de mai sus poate fi depistata imediat, întrucât suferindul: „1) are un sentiment grandoman al propriei importante...; 2) este absorbit de iluziile succesului nelimitat...; 3) crede ca este «deosebit»...; 4) pretinde admiratie exagerata; 5) are sentimentul îndreptatirii...; 6) este exploatator în relatiile cu ceilalti...; 7) este lipsit de empatie; nu este dispus sa recunoasca ori sa se identifice cu sentimentele si nevoile celorlalti; 8) este adesea invidios pe ceilalti sau crede ca ceilalti sunt invidiosi pe el...; 9) manifesta atitutini si comportamente arogante si trufase.“
Este o descriere exacta a cam tuturor cunoscutilor mei din mediul artistic si fotografic. Dar ma bucur sa stiu ca nu e vina lor. Sunt tot atât de dezechilibrati mintal pe cât sunt nefericitii societatii noastre care sufera de encoprezis, sau „emisie voluntara si repetata de materii fecale în afara locurilor rezervate acestui scop“, cum ar fi, bunaoara, farfuriile zburatoare. (Codul de diagnostice medicale: 307.7)
Ca sa fiu cinstit, trebuie sa recunosc ca, dupa o trecere, fie si superficiala, în revista a Manualului, toti oamenii îmi apar brusc ca fiind niste zarghiti nevrotici, asa încat nu ar trebui sa facem din fotografi un caz aparte. Ca o compensatie pentru insensibilitatea mea, îmi voi asuma rolul de terapeut si va voi îndruma prin iluzia voastra. Nu uit niciodata ca am si eu codul meu de diagnostic, 296.01, multumesc foarte frumos.
Sa începem cu ceea ce înseamna celebritate, înainte de a trece la sfaturile utile pentru a o dobândi pentru cazul în care, pâna atunci, incurabilii vor mai crede ca merita.
Putem fi de acord, cred, ca orice definitie a celebritatii ar include formule precum „aclamat de public“, „cunoscut pretutindeni“, „respectul si aprecierea publica“, „nume recunoscut“ si alte asemenea elogii. Acum, întindeti-va pe spate si concentrati-va. Numiti un artist fotograf celebru si în viata ....... (Punctele reprezinta timpul scurs. Nu va grabiti, gânditi-va cât vreti.)
Gata? Bun. Ce variante aveti? Joel-Peter Witkin. Robert Mapplethorpe. Annie Leibowitz. Sally Mann. Cine? N-are importanta – avem suficiente nume pentru ceea ce ne-am propus.
Urmatoarea întrebare este: Câti (oameni din SUA) au auzit de vreunul dintre aceste nume? Cum nu pot auzi raspunsul vostru, îmi voi raspunde singur. Probabil o mie, odata, la un moment dat? Mai multi? Bine, sa marim numarul pâna la cinci mii, desi cred ca exageram.
Prima concluzie: într-o tara cu o populatie de 260 de milioane de oameni, nici cea mai optimista cifra nu reprezinta statutul unuia „aclamat de public“; înseamna ca numele lor sunt recunoscute doar de cinci persoane dintr-un sfert de milion. Acum, faceti o comparatie. Când o actrita minora de televiziune, cu talent îndoielnic, s-a declarat lesbiana, faptul a umplut presa timp de saptamâni, aparând inclusiv pe coperta revistei Time, care i-a dedicat, pe deasupra, si sapte pagini în interior, iar episodul dezvaluirii sale publice a fost urmarit de tot universul în afara de mine. Asta este celebritatea.
Si a doua concluzie: celebritatea nu are absolut nimic de a face cu meritul, realizarea, talentul, contributia la societate ori la cultura, excelenta într-un anumit domeniu, o viata dedicata unui scop ori stilul de frizura. În esenta, are de a face cu sexul, dar vom ajunge la asta mai târziu...
Ideea este ca, daca vrei sa fii celebru, calea cea mai putin probabila este fotografia, care atrage atentia presei tot atât de mult pe cât ar face-o o musca pe spatele unui facocer. Daca vreti un caz elocvent, luati rubrica spectaculoasa a lui Robert Hughs din Time, „American Visions“, care a stârnit multe discutii; numarul special dedicat istoriei artei include exemple de cuverturi, lampi, monumente funerare si scaune, dar cronologia sa nici macar nu mentioneaza nasterea fotografiei, desi anul 1839 este marcat – prin introducerea regulilor baseball-ului. Cam atât despre dezvoltarea istorica a unei arte extrem de importante în ultimii doua sute de ani. Fotografii sunt invizibili în cultura. Ei n-ar prezenta interes pentru tabloide, nici daca ar fi surprinsi facându-si de cap cu calmari sau extraterestri; ei nu dau mâna cu presdinti, nici macar la expozitii florale; nu sunt solicitati sa deschida orfelinate; nu sunt trimisi în strainatate în turnee de bunavointa în numele tarii; nu sunt alesi în pozitii de decizie politica; nu au turnuri cu birouri care le poarta numele; nu au spectacole la Las Vegas; nu sunt subiectul unor biografii neautorizate cu succes la public. Ca sa fiu sincer, dragii mei, nu da nimeni doi bani pe ei. Mai degraba vor fi admonestati în cadrul adunarilor Senatului pentru perversiuni sexuale. Cu putin noroc.
Ati prins, sper, ideea, dragi tineri fotografi, cum ca celebritatea în domeniul pe care l-ati ales nu este nicidecum celebritate, ci o toana de o clipa, total irelevanta pentru cultura larga. Nu v-o iau în nume de rau daca aveti impresia ca, ori de câte ori artistii fotografi mai în vârsta se aduna la cârciumile lor favorite, poarta discutii interesante despre post-post-modernism si influenta sa asupra subtextelor estetice sau asupra educatiei studentilor. Nu e asa. Dupa o lunga discutie (minimum sase beri) deocheata despre cine se culca cu cine, conversatia o coteste catre probleme de maxim interes pentru cei aproape-celebri sau care înca-nu-sunt-chiar-acolo: „Oare ce s-a întâmplat cu...? (Nota: În cazul acesta, punctele nu reprezinta timpul scurs, desi ar putea, fiindca fotografii ametiti de bautura îsi aduc cu greu aminte de numele scumpilor lor tovarasi de saptamâna trecuta, necum de al celor de acum douazeci de ani. Nu, punctele reprezinta un nume care a fost „celebru“ nu cu mult timp în urma, dar de atunci a fost complet uitat).
Deci, celebritatea în fotografie nu este numai iluzorie, valabila, în realitate, doar pentru câteva mii de oameni, ci are, în acelasi timp, si o viata scurta. Cât de scurta? Exact cât durata de viata a unui gerbil (mic rozator din regiunile stepice ale Africii – n. tr.).
Stim deja, consultând manualul nostru de diagnostice, întrucât suferim ca si voi de sentimentul grandoman al importantei de sine si de iluzia succesului nelimitat, ca nu va descurajeaza astfel de dusuri reci ale realitatii, precum ca 1) în arta fotografica nu exista celebritate si 2) chiar si în varianta sa dinauntrul breslei, durata ei este neînsemnata. De aceea, va ofer o concluzie practica. Va voi dezvalui, pentru prima data în forma tiparita („manifesta atitutini si comportamente arogante si trufase“), secretele prin care puteti obtine un succes marunt si de scurta durata.

1) Ceea ce fotografiati este mai important decât calitatea actului fotografic. Una dintre lectiile supreme ale istoriei fotografiei este ca exista un numar limitat de subiecte cu impact asupra culturii largi. Acestea sunt: portrete de actrite, nuduri de femei si nuduri de actrite femei, nu în aceasta ordine. Fotograful pornit pe drumul celebritatii ar face bine sa tina cont de acest lucru. Am sa fiu franc cu voi, în ciuda riscului de a va rani sentimentele delicate si de a va submina nevoia de admiratie: instantaneele voastre diletante defocalizate ale unor siruri de case identice facute cu un aparat foto Diana din plastic nu au nici o sansa. Si nici imaginile frumos lucrate de format mare cu gropi de gunoi, facute doar pentru a arata ca aceste restrictii nu au nimic de a face cu tehnica. Important pentru celebritate este subiectul, subiectul si subiectul. În ordinea asta.
Oamenii celebri sunt ideali pentru fotografie pentru ca îsi pun celebritatea în slujba propriei tale celebritati. La fel ca la Annie Leibowitz. A avut, la rândul ei, avantajul ca putea convinge persoane celebre sa faca lucruri nebunatice pentru camera ei foto, cum ar fi sa se dezbrace. O alta strategie este sa practici hartuirea, sa devii un paparazzo (al carui nume vine de la un fel cu spaghete din Italia), ca Ron Galella, care a urmarit-o peste tot pe Jackie Onassis si a stat în preajma starurilor de cinema purtând o casca de fotbal american, ca sa nu mai fie batut crunt (ori chiar mai mult) de Marlon Brando si Sean Penn, persoane cu adevarat celebre, spre deosebire de Galella.
Un alt subiect de succes garantat este orice lucru profund deranjant pentru nerozii aia întepati care cred ca libido este un accesoriu frantuzesc de baie. Cu cât mai scandaloase imaginile – sex neconventional, fiinte moarte ori monstri, de preferat toate trei – cu atât mai bine. Tinta aici este sa fii denuntat de biserica, de sistemul educational si/sau de un senator ca un corupator al moravurilor publice, un dusman cu influente nefaste asupra structurii natiunii noastre iubitoare de Dumnezeu si un comunist nenorocit care trebuie înlaturat. Nu e o întâmplare ca Joel-Peter Witkin are succes. Imaginile lui cu capete retezate, hermafroditi si sâni mari sunt pe cât de revoltatoare, pe atât de fascinante. Este o lectie pe care trebuie sa o învatati.
Dupa sex, religia este si ea un subiect bun, mai ales în America, unde nimeni nu sesizeaza ironia contradictiei dintre sondajele publice, conform carora 96% din populatie crede într-un Dumnezeu personal plin de iubire, sau faptul ca pe fiecare penny sta inscriptionat „Credem în Dumnezeu“ si starea uneia dintre cele mai violente natiuni de pe pamânt. Folositi-va de aceasta ironie, ori ipocrizie, ori prostie, ori cum vreti sa-i ziceti. Daca veti fi perceput ca unul care se îndoieste de credinta acestor blânzi si iubitori crestini, acestia vor cere zgomotos reintroducerea Inchizitiei si le vor lasa gura apa la gândul de a va sfâsia bucata cu bucata. Un exemplu instructiv aici este Andres Serrano, inexistent din punct de vedere fotografic pâna când, în mod inteligent, i-a jignit pe habotnicii fatarnici (toti americanii care nu sunt fotografi) pozând un crucifix într-un borcan umplut cu propria urina, suc Kool-Aid ori cine stie ce o mai fi fost. Acum e celebru sau cam asa ceva.

2) Daca nu aveti acces la celebritati, la ciudati ori la Jesse Helms (de multe ori aceiasi oameni), atunci trebuie sa cultivati prietenia unui promotor cu putere în mediul fotografic. Odinioara, promotorii puternici erau de obicei fotografii sau, cel putin, cineva în tema, iar acest lucru împiedica patrunderea deseurilor.
De exemplu, când John Szarkowski era promotor sef la Muzeul de Arta Moderna, putea crea o reputatie aplicând stampila „Aprobat de MoMA“ pe fruntile acolitilor din grupul sau de alesi, care îi cuprindea pe Gary Winogrand, Gary Winogrand, Gary Winogrand si Pe-Unde-O-Mai-Fi-Egglestone-Si-Mai-Cum-Îl-Cheama.
Acum Szarkowski s-a retras, MoMA nu mai are puterea de a crea celebritate, asa ca nu mai are rost sa-ti depui portofoliul acolo, nu ca ai fi avut mai multe sanse înainte, asa ca trebuie sa cauti sa te guduri pe altundeva, cum ar fi spa-urile frecventate de homosexualii putred de bogati care nu sunt fotografi. Robert Mapplethorpe s-a folosit abil de acest truc si se pot învata multe despre practicile gresite din mediul contemporan al fotografiei studiind felul în care acesta si-a dobândit celebritatea. Era un fotograf profesionist de mâna a doua pâna când a început sa întretina cu mult avânt o relatie cu un prieten/iubit pe nume Sam Wagstaff. Trebuie sa îti gasesti propriul promotor cu o anumita influenta financiara care îti va fi extrem de utila, dar nu va pot ajuta în privinta asta, întrucât nu am sa recunosc niciodata ca am vizitat un astfel de spa.
Acum, ca aveti un portofoliu de fotografii explicite cu acte sexuale de neimaginat pâna si pentru candidatii la rapiri extraterestre, v-ati împrietenit cu un promotor bogat si ati stârnit indignarea întregii tari, celebritatea va este în mare parte asigurata. În continuare, va puteti netezi calea printr-una sau doua strategii.
Angajati-va în mediul academic. Rationamentul este ca administratorii universitatilor/facultatilor sunt mai vigilenti la activitatile despre care se considera ca pervertesc mintile tinerilor, astfel încât acest lucru va inflama spiritele si, prin asta, celebritatea voastra va creste. De asemenea, cu un post la o facultate, aveti mai multe sanse de a obtine o finantare de la Fondul National pentru Arte, finantare care poate fi folosita împotriva voastra de catre contribuabilii indignati si politicienii conservatori. Când veti fi concediati pe motiv de depravare, procesul rezultat va va aduce faima nationala ori o sedere la închisoare.
Daca nimic din astea nu reuseste, muriti. Nu e o întâmplare ca nici unul dintre fotografii celebri nu mai este în viata. Totusi, nu prea are rost sa treceti în lumea celor drepti, ca sa folosim un eufemism, daca nu este cineva care sa descopere ce ramâne în urma voastra (fotografiile, adica) si sa vrea sa le promoveze pentru a-si mari veniturile si a se simti bine în pielea lui. Puteti ajuta: a) absolvind de orice obligatie legala pe oricare viitor biograf si b) oferind un jurnal lubric, presarat cu izbucniri emotionale, care sa însoteasca imaginile si care sa va scoata în evidenta geniul rebel, statutul de victima si, bineînteles, escapadele sexuale cu actrite si actori celebri.
Stiu, stiu... vreo doi dintre voi puneti pret pe frumusete, bunatate, adevar, virtute, idealuri si alte cuvinte siropoase care le provoaca greata tuturor nevroticilor iesiti la vânatoare de celebritate. Asa ca sfatul meu, desi nu stiu daca merita sa irosesc o propozitie pe voi, având în vedere câti sunteti: gasiti-va o ocupatie! Nu veti fi niciodata celebri, si nici macar rapiti de extraterestri! Sunteti niste ratati.
La fel ca mine.