|
La fel ca limba scrisa si vorbita, fotografia poate fi
descrisa ca o întreprindere „plina de bogatie“,
fiindca ofera atât de multe posibilitati. În
limba vorbita, avem naratiunea, universurile poeziei,
jurnalismul, textele publicitare, versurile cântecelor
etc. Faptul ca limba are atâtea modalitati prin
care ne permite sa fim creativi o face sa fie un mediu
ideal de comunicare. În mod similar, fotografia
este deopotriva de bogata. Adeseori am gasit util sa gândesc
în termenii unui spectru liniar: la un capat al
spectrului fotografic este documentarea, la capatul opus
este lumea fotografiei imaginative. Naratiunea cu caracter
personal este undeva la mijloc. S-ar crede ca este
de maxima importanta sa stiti la care capat al liniei
se afla lucrarea voastra înainte de a merge mai
departe, dar de multe ori descopar, atunci când
vorbesc cu fotografii în întâlnirile
de analiza, ca nu este cazul. Imaginati-va dilemele
unui scriitor care nu ar fi sigur daca scrie un roman,
o stire, o poezie sau un text publicitar. În mod
similar, un fotograf care se angajeaza într-un
proiect creativ poate fi ajutat de faptul ca stie, înca
de la început, daca proiectul este unul documentar,
este o naratiune personala sau este unul imaginativ.
Despre acest capat al spectrului – sfera imaginatiei
– as dori sa vorbesc în aceste consideratii.
Dar înainte de asta, ar fi bine sa avem întregul
spectru în minte. Pe deplin constient ca ma aventurez
pe un teritoriu riscant, dati-mi voie sa dau câteva
definitii preliminare.
Ma gândesc la o lucrare documentara ca la tipul
de demers în care fotograful spune povestea altcuiva.
Gânditi-va la Country Doctor de W. Eugene Smith,
Tir a’Mhurain de Paul Strand sau lucrarile fotografilor
FSA. Si mai bine, sa ne uitam în paginile LensWork:
Gânditi-va la Appalachian Portraits, de Shelby
Lee Adams, Campo Adentro, de Busan S. Bank, sau Bethlehem
Steel, de Shaun O’Boyle. Acesti fotografi au succes
deoarece ne spun o poveste despre lume. Fac asta într-un
mod plin de forta evocatoare, care ne formeaza si ne
informeaza. Ne arata o lume obiectivata, cel putin în
masura în care ceva poate fi cu adevarat obiectiv.
Fotograful ramâne pe cât posibil invizibil,
regizând de pe margine, în timp ce subiectul
ocupa centrul scenei.
Undeva la mijlocul spectrului gasim ceea ce eu caracterizez
ca naratiune personala, unde un fotograf îsi spune
propria poveste. Aici ma gândesc (din nou, din
numerele anterioare ale revistei LensWork) la Beware
of Dog, de Martha Casanave, 27 Mornings in Winter, de
Doug Ethridge, sau Remembering Prague, de Vladimir Kabelik.
Exista o componenta de imaginatie în aceste lucrari,
dar ele pretind ca ne spun ceva real, desi personal.
Si acestea pot fi incredibil de puternice si pline de
forta evocatoare. Pentru ca aceste proiecte sa reuseasca,
trebuie sa depaseasca planul personal si sa ne ofere
ceva care sa impresioneze la nivel universal. Biografia
pur personala poate fi plicticoasa si distanta. În
calitate de public, trebuie sa empatizam si chiar sa
interiorizam lucrarile lor. |